Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încât este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa. – Emil Cioran

Cea mai mare suparare o traim atunci cand avem de-a face cu o despartire. Indiferent de natura despartirii, fie ea o despartire de cuplu, o despartire provocata de moartea unei persoane dragi sau o despartire materiala, de un anumit obiect sau de mai multe. O despartire intotdeauna se transforma intr-o tragedie a sufletului nostru. Cred, presupunand existenta unui lant de despartiri in viata unui om, ajungem sa fatalizam cele mai mici detalii. Omul care sufera asa ceva ajunge sa traiasca si cele mai neinsemnate despartiri, cum ar fi aceea fata de un obiect marunt, de exemplu un stilou, ca pe o mare tragedie, creand in sufletul lui o furtuna din cele mai aprige si lasand in urma o cicatrice ca cele provocate de obuze in timpul razboiului. Poate e putin exagerat, dar cand ai parte intr-un anumit interval de timp de toate formele de despartire posibile, cum poti continua? Alta varianta ar fi aceea sa consideri un astfel de despartire ca fiind schimbare. Si astfel am defeni schimbarea ca pe un lant de despartiri. Schimbarea este necesara, este o constatanta a vietii, care apare in momente delimitate. Schimbarea este necesara, asta inseamna ca si despartirile sunt necesare. Astfel ca trebuie sa consideram despartirea ca facand parte din viata, sa acceptam schimbarea si sa numim tot acest proces evolutie. Asa cum spune Cioran, “risti imposibilul – accepti viata”.

Despartirea de trecut, presupune suferinta, pentru ca te desparti de tot ceea ce ai facut pana atunci si tot ce ai intalnit, dar nu trebuie sa presupuna, in mod natural, despartirea de visele trecutului. Acestea pot exista si in prezent si in viitor. Asta face ca despartirea sa nu fie totala, sa fie pana la urma doar o simpla schimbare.