A fi suparat din cauza a ceea ce nu ai inseamna a risipi ceea ce ai.
Cred ca cea mai grea dintre suparari este aceea pe propria persoana. Este genul de suparare care vine greu, totusi cu noi insine suntem cei mai permisivi. Cele mai puternice imbarbatari ni le dam singuri, cele mai multe scuze ni le gasim singuri, iar atunci cand ramanem fara scuze, fara imbarbatari, fara argumente si explicatii ale propriilor gesturi, atunci ne suparam pe noi. Supararea pe sine este ca si cancerul, te macina din interior, la inceput fara sa stii, din subconstient. Dupa care, usor, usor iese la iveala si, de cele mai multe ori, precum cancerul afli de ea la metastaza. Cand deja, generalizata fiind, numai ai niciun remediu, singurul lucru pe care il mai poti face este sa te agati de fiecare fir de par al vietii cu disperare. Cu o disperare de a supravietui, stiind insa ca sfarsitul este iminent si ca va veni curand. Din disperare, incepem sa ne tratam cu citostatice, citostaticele supararii pe sine fiind sperantele, sperantele in mai bine, sperantele ca vom putea repara greselile si gesturile ce au provocat boala. Dar nu, la fel ca si citostaticele, sperantele pe care le traim sunt doar niste amanari dureroase ale sfarsitului inevitabil. Sunt doar niste umbre ale trecutului proiectate in prezent si generatoare de iluzii. Cred ca o data ce ajungi sa fi suparat pe tine insuti numai ai scapare. Sentimentul asta te va urma pe tot parcursul vietii, oricat l-ai amagi cu stari trecatoare de bucurie, iubire, curaj…oricat ai incerca, pana la ultimul strop de viata vei simti supararea pe tine. Trecutul nu poate fi schimbat, putem invata din el, putem evolua analizandu-l, ne putem indrepta carentele comportamentale…dar nu-l putem schimba. Supararea pe sine este cea mai nenorocita dintre suparari si apare in cele mai proaste momente…si nu trece…Cum o evitam? Nu stiu.
Sperand, avand incredere, fiind optimisti si nerenuntand, putem trai in continuare…insa, astfel, consumam cea mai de pret resursa a noastra…propriul suflet.
Micuţa pasăre ar voi să zboare către acest Soare Divin, strălucitor, care-i încântă ochii… dar vai! nu poate decât să-şi ridice micile aripi, dar să zboare, asta nu-i stă în mărunta-i putere! Ce va urma? Va muri de supărare văzându-se atât de neputincioasă?… O, nu! Micuţa pasăre nici măcar nu se va mâhni. Cu îndrăzneaţă uitare de sine vrea să scruteze mai departe Divinul său Soare; nimic nu va reuşi să o sperie, nici vântul, nici ploaia, iar de s-ar întâmpla ca nori negri să ascundă Astrul Iubirii, micuţa pasăre nu-şi schimbă locul… ea ştie că dincolo de nori Soarele ei tot străluceşte, strălucirea Lui nu va păli nicio clipă. - Sfanta Tereza de Lisieux – Istoria unui suflet
