Dacă lumea este un vis, de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi? – Mihai Eminescu, Sarmanul Dionis

…FEBRUARIE

Sfarsitul lunii februarie este „cantecul de lebada” al iernii. Pentru un copil de treisprezece ani care trebuie sa mearga 5 statii de metrou si aproximativ doi kilometri pe jos, in fiecare dimineata pentru a ajunge la scoala, luna februarie e chiar un cosmar. Mai ales dupa ce trece paisprezece, ziua indragostitilor, parca ultimele doua saptamani nu se mai termina. Intersectarea dintre iarna si primavara aduce dimineti friguroase, seri la fel de friguroase, asfaltul acoperit pana la refuz de zapada topita, cerul aproape intotdeauna intunecat, un peisaj foarte apasator. Trezitul la ora 6 nu e niciodata placut, cu atat mai putin atunci cand stii ca urmeaza cincisprezece minute de mers prin ploaie marunta, mocirla si mai esti amenintat si de cateva haite de caini maidanezi. Copilul se trezeste, se imbraca, mama lui are grija in fiecare dimineata ca el sa se spele pe dinti si sa-si puna izmenele pe sub pantaloni, pana temperatura minima exterioara nu creste peste zero grade Celssius este obligatoriu sa poarte izmene. Ghiozdanul facut de cu seara nu asteapta altceva decat sa fie luat in spinare. Afara este inca destul de intuneric, cerul are culoarea uniformei bunicului, un bleumarin inchis. Iese din blocul in care niciodata lumina nu functioneaza pe toate palierele si porneste spre gura de metrou, gandindu-se ca poate prinde un loc sa stea jos. Prima intersectare cu o haita de caini maidanezi este pasnica, probabil, se gandeste el, nici maidanezii nu au chef sa se agite pe vremeaa asta. Aproape de gura de metrou mai trece pe langa o haita, „Astia-s cei mai rai!” isi spune in gand, isi trage ghiozdanul mai bine pe umeri, baga capul cat se poate de mult in gulerul canadianei, astfel incat sa-i acopere obrajii inrositi de vantul si ploaia care vin din fata si grabeste pasul in speranta ca si ultimii maidanezi pe care trebuie sa-i intalneasca sunt mai preocupati de vreme decat de calatorii de pe strada pe care isi fac veacul. Cateva latraturi, mai firave parca decat alta data si gata. A ajuns la gaura de metrou. Ca in fiecare dimineata, la intrarea in metrou tiganul cu mustata groasa si masuta lui confectionata dintr-o cutie de carton, invita trecatorii la un joc de „alba-neagra”. Baiatul trece neobservat prin multimea oamenilor care asteapta trenul si se sprijina de peretele statiei. Isi da caciula jos, era deja transpirat. Ceasul de la metrou indica sosirea urmatorului tren in cinci minute dar, de cele mai multe dati indica gresit, probabil vor fi sapte sau opt. Suficient timp pentru copil sa repete lectia de istorie. La prima ora avea istorie, iar in aceasta zi profesoara ii anuntase ca vor fi ascultati. Era o profesoara blajina, nu ca cea de matematica sau fizica care erau neintelegatoare si severe. Profesoara de istorie nu reprezenta o amenintare prea mare, insa lui ii era rusine sa nu stie macar cat de cat lectia, tocmai din cauza ca aceasta era atat de blanda. In plus era o lectie despre istoria romanilor, unirea sub Alexandru Ioan Cuza, o lectie ce parea destul de importanta pentru cultura sa generala, cultura generala despre care mama ii spunea aproape zilnic cat de important este sa o ai. Asa ca, putina recapitulare nu avea cum sa fie ceva rau. Numai ce scoate caietul sa-l mai rasfoiasca si trenul ajunge. De data asta a venit mai repede, in trei minute in loc de cinci. Se mai intampla, o data din zece ca ceasul sa greseasca in plus…

…Oricum era metroul de Gara de Nord si daca l-ar fi luat trebuia sa schimbe la Eroilor. Daca il asteapta pe cel de Armata Poporului poate se mai si elibera statia si, cine stie, prinde si el un loc pe scaun. Asa ca mai rasfoieste lectia timp de cateva minute, nu avea concentrarea necesara sa retina ceva nou dar macar incerca sa recapituleze ce stia deja. Trenul ajunge in statie, antepenultima usa de la ultimul vagon fix indreptul sau. Dupa aproape un an de strabatut aceast drum, stia deja unde sa se pozitioneze pentru a fi primul in dreptul usii. Intra in vagon, niciun loc liber dar totusi se aseaza langa un grup de tineri ce pareau ca se pregateasca sa coboare la urmatoarea statie. Urmatoarea statie era Piata Unirii, nod important pentru metroul din Bucuresti, statie la care coborau multi dar si urcau multi pasageri. Dupa cum anticipase, grupul de tineri a coborat la Unirii, astfel a facut si el rost de un loc. S-a asezat, mai urmau patru statii, adica aproape saptesprezece minute. Timp suficient pentru a mai rasfoi o data sau de mai multe ori caietul de istorie, poate chiar sa prinda si ceva nou. In metrou era cald si bine, aerul inchis si mirosul destul de intepator de tutun ce venea de la barbatul langa care statea erau niste mici detalii in comparatie cu caldura si bucuria de a sta jos pe durata calatoriei. Ghiozdanul numai atarna pe umerii lui, il tinea intre picioare, sub scaun. In program avea si sport, asa ca in ghiozdan, in afara de cartile si caietele obisnuite mai cara si echipamentul de sport, treningul, tricoul, ciorapii de schimb si tenesii. De la cladura din vagon, de la faptul ca statea jos, de la oboseala trezirii de dimineata, trezire ce fusese si mai grea decat de obicei. In noaptea precedenta, dupa ce mama ii inchisese lumina si televizorul, el mai statu treaz aproape doua ceasuri la calculator. Observase ca daca tine monitorul oprit mama nu-si da seama ca, de fapt, calculatorul este pornit. Daca l-ar fi pornit dupa ce mama il oprea, s-ar fi auzit caraielile si zgomotele facute de modem atunci cand incerca sa se conecteze la internet, astfel ar fi fost prins. Asa ca, oprea monitorul si dupa ce mama ii spunea „Noapte buna!” si inchidea usa de la camera lui, el se ridica din pat si pornea monitorul. Abia aparuse internetul in Romania, iar modalitatea de socializare prin canale de IRC era la moda. Isi facuse niste prieteni noi, pe care de fapt nu-i cunostea in realitate, doar vorbea, mai exact isi scria cu ei prin intermediul internetului. Era foarte fascinat de posibilitatea de a vorbi cu oameni pe care nu-i conoaste, care nu-l cunosc, cu care nu se vede, nu-si aud glasul, dar totusi comunica si se imprietenesc. Vorbeau despre cele mai interesante probleme ale varstei, despre jocuri, despre scoala, despre vacante. Si cum tocmai ce trecuse ziua indragostitilor, sarbatoare americana ce abia incepuse sa fie populara si in Romania, mai ales in mediul tinerilor si adolescentilor, erau multe de povestit si de vorbit pe „chat”. Astfel incat, destul de obosit din cauza lipsei unor ore de somn si coplesit de caldura si de confortul statului jos in metrou, a atipit. De mic avea un somn profund, nu era foarte usor de disturbat in timpul somnului. Vuietul metroului facea deja parte din vis. La fel si rumoarea provocata de vocile celor care vorbeau in jurul lui, chiar si mirosul de tutun de langa el, toate faceau parte din vis acum…

…Visul a inceput in sala de clasa de la scoala lui, inconjurat de colegi. Era in timpul unei recreatii si ca de fiecare data aproape, el si colegul sau de banca jucau carti. Era foarte popular atunci sa joace septica, era un joc rapid si foarte competitiv. Banca era alba la inceputul anului, in septembrie, proaspat vopsita. Deja in februarie aceasta se inrosise de la culoarea cartilor de joc si de la viteza cu care acestea erau trantite. Ca in orice vis, timpul era relativ, asa ca, de la recreatia in care juca, parca niciodata plictisitorul joc de septica, a trecut intr-un alt loc. Era la mare pe plaja. Incepu o succesiune de amintiri din ultima sa vacanta la Mamaia, impreuna cu parintii, amintiri despre plimbarile seara pe faleza, nopti petrecute cu tatal lui pe balconul hotelului spunand tot felul de povesti si privind cerul instelat, zilele pe plaja cand statea cu mama la umbra, aceasta avand o sensibilitate la soare iar el la statul intins „precum o friptura pe teflon”. Aceste amintiri se intrepatrund usor cu imaginatia, isi imagina ipostaze din urmatoarea vacanta la mare. Urmatoarea vacanta la mare avand sa fie prima fara parinti, prima impreuna cu colegii de la scoala. Era ultimul an de gimnaziu, iar in vacanta de vara dintre gimnaziu si liceu urma o vacanta la mare fara parinti, doar el, colegul de banca, care ii era cel mai bun  prieten, prietena lui, fata invatatoarei si alti prieteni si colegi. Era atat de incantat de aceast prim voiaj la mare neinsotit de parinti incat printre amintirile ultimei vacante se infiripau scene imaginate ale vacantei viitoare. Omul de langa el, cel ce mirosea a tutun, era destul de corpolent, iar atunci cand a coborat la impins usor cu umarul, pentru o fractiune de secunda s-a trezit si deschizand ochii nu recunoastea statia. Si-a dat repede seama ca a adormit, a luat ghiozdanul si a coborat in graba. Era la Gorjului, nu coborase unde trebuia, visul fusese atat de placut incat se pierduse in el. S-a grabit, a schimbat peronul, a asteptat urmatorul tren, nu mersese mult in plus, doar o statie. Mai era timp, avea cum sa reuseasca sa ajunga la ora de istorie. Trenul a sosit, a coborat unde trebuia, a iesit repede din statie, s-a grabit catre scoala ne mai tinand cont de noroiul de pe strada si de faptul ca pasii neglijenti ii vor stropi pantofii si blugii. De obicei era foarte atent la acest detaliu, nu-i placea sa aiba pantofii murdari de noroi si cu atat mai putin panatalonii. Pentru pantofi avea un remediu, avea tot timpul servetele la el, asa ca ii putea curata usor inainte de a intra in sala de clasa, cu panatalonii era mai greu trebuia sa astepte ca noroiul sa se usuce ca sa-i poata curata. In fine, nu a mai tinut cont de noroi, a grabit pasul, nu si-a mai curatat nici pantofii, desi mama ii spunea de fiecare data cand avea ocazia ca primul lucru la care se uita cineva sunt pantofii, ca acestia trebuie sa fie tot timpul curati, impecabili, dar de data asta avea un motiv sa nu mai tina cont de acest lucru. A intrat in clasa la timp, profesoara nu ajunsese inca. Merge nerabdator la locul sau in banca, abia ce incepe sa povesteasca colegilor istoria adormitului in vagon ca profesoara si intra pe usa. Incepea ora, s-a oprit din povestit, urmau destule recreatii in care, in timpul jocurilor de septica putea sa impartaseasca colegilor patania sa.