1. O dimineata insorita. John, ai pescuit vreodata in Tamisa?

Este iarasi luni. Ma trezesc greu, dupa un weekend destul de agitat. Ies in graba pe usa, la 9.00 a.m. am o intalnire in Piata Unirii. Tinand cont de traficul infernal ce a revenit incepand cu 15 septembrie (de parca toti elevii au masini!) si de durerea de cap ce nu-mi da inca pace, decid sa merg pe jos pana la locul de intalnire. Ma opresc in coltul strazii, la o celebra cafenea americana, si-mi comand un latte si o briosa cu piersici. Ies, si vad in jurul meu agitatia urbana, oameni in costum coborand din tramvai in graba, altii grabind terminarea cafelei, soarele straluceste orbitor in sticla centrului de afaceri din apropiere. Fac cativa pasi, din ce in ce mai mult peisajul seamana cu cel al unei capitale europene, oamenii, masinile, aspectul cladirilor… Ajung la locul de intalnire. Ma asez pe o banca, e inca devreme, mai sunt vreo 10 minute pana la ora 9. Intentionez sa-mi termin cafeaua si sa ma mai bucur putin de aceasta dimineata insorita, intr-un oras, care incepe sa-mi semene din ce in ce mai mult cu cel in care mi-ar placea sa locuiesc. Dupa cateva clipe vine spre mine un cersetor. Imi cere bani, ii spun ca nu am marunt, imi cere o tigare, ii spun ca nu am nici tigare, se intoarce injurandu-ma. Incerc sa depasesc evenimentul cu usurinta, mai beau din latte si ma uit spre bulevard. Un Ferrari sta la semafor in spatele unui 104 cu pragurile ruginite. Doi minoritari isi pun in valoare super sistemul de muzica instalat pe  o Dacie 1300. Ma intorc sa privesc spre malul Dambovitei, sa incerc sa regasesc stralucirea soarelui in luciul apei. Tot malul este plin de pescari si de gunoaie. M-am trezit la realitate. Ajunge si persoana pe care o asteptam. Mai fac cativa pasi. Imi dau seama ca orasul asta, tara asta, ar putea fi ce ne dorim unii dintre noi, chiar cu usurinta. Dar nu este.  Welcome to Bucharest, city of Romania!

2. Curcubeul

Era o sambata cu cerul innorat si cu o temperatura care nu te putea convinge sa-ti parasesti locuinta. Stateam tolanit in fotoliu, incercand sa-mi fac curaj sa ies din casa. Fiind o perioada in care incerc sa iau niste decizii, cazusem intr-o stare de meditatie. La televizor era o emisiune in care se dezbatea subiectul familiei, al casatoriei si al vietii de cuplu. Printre invitati se numara si Mihaela Tatu, a spus o idee ce mi s-a parut foarte frumoasa, si prin prisma intelesului dar si prin forma: Curcubeul, ca sa existe, are nevoie si de ploaie si de soare. 

Este clar, banuiesc, pentru oricine ca viata este un cumul de bucurii si nefericiri. Aranjate intr-o ordine aleatorie, reprezinta consecinte ale actiunilor noastre din trecut, dar, nu pot fi controlate. Este clar ca nu poate exista bine fara rau, asa cum nu poate exista curcubeul fara soare si ploaie, nu poate exista nici viata fara nefericiri si bucurii. Deci trebuie sa avem de toate. Eu cred ca aceasta judecata trebuie aplicata pentru toate activitatiile omului. In cazul profesiei, nu poti sa avansezi fara sa ai momente de declin, la fel cum nu poti sa ai momente de declin fara sa fi avut progres. Pentru relatiile de cuplu, exista aceleasi urcusuri si coborasuri, ce tine de noi insa, este sa incercam sa controlam amplitudinea acestor sinusoide. Cum facem asta? Cred ca tine in primul rand de experienta (adica de greselile pe care le-am facut in trecut – conform lui Oscar Wilde), in al doilea rand de sansa si, poate cel mai important, de comunicare. Comunicare atat verbala, cat si principiala, mentala, senzoriala si personala. Ce inteleg prin comunicare personala? Inteleg ca trebuie sa comunicam cu noi insine. Sa ne punem intrebari, sa ne criticam, sa ne laudam, sa ne ironizam si, in primul rand, trebuie sa fim corecti si obiectivi cu noi insine.

Despre cuplu. De fiecare data oamenii se gandesc la cum ar trebui sa fie partenerul ideal, la ce calitati trebuie sa aibe ca sa fie potrivit cu cerintele noastre. Dar de cate ori ne intrebam ce calitati trebuie sa avem noi ca sa fim buni pentru celalalt? De cate ori ne gandim daca suntem potriviti? De cate ori ne intrebam ce trebuie sa imbunatatim la noi ca sa fie multumit partenerul de viata? Eu cred ca important in orice judecata este sa plecam de la ce suntem noi, de la ce reprezentam noi intr-un anumit moment, unde suntem, unde putem ajunge, dupa care sa-l studiem pe celalalt. Si toate intrebarile astea, nu trebuie sa ti le pui decat daca ai lamurit o alta problema…. va iubiti?

Daca dragoste nu e, nimic nu e. Marin Preda – Cel mai iubit dintre pamanteni

Familia-Curcubeu

Tema: “Familia” , Autor: o fetita de 8 ani. No comment.

3. O berarie celebra, o afacere de succes, un loc de poveste

In patrulaterul bancilor, format din strazile Eugen Carada, Smardan, Lipscani si Stavropoleos, se gaseste una dintre cele mai vechi si cautate berarii. Caru’ cu bere, pe a carui firma era reprezentat un car incarcat cu butoaie de bere tras de doi cai, se afla pe strada Stavropoleos, in apropierea frumoasei biserici inaltate in 1724 de Ioanichie, este creatia a trei transilvaneni intreprinzatori din Medias, fratii Mircea-Victor, Ignat si Nicolae. ei au pus piatra de temelie a berariei in anul 1879, introducand pentru prima data consumul berii in Bucuresti. Ulterior s-au despartit, Mircea-Victor a deschis o berarie in Gara de Nord, Ignat un local pe Academiei, iar Nicolae a dus mai departe Caru cu bere.

Cladirea are un stil arhitectural original pentru acea vreme. interiorul este in stil neogotic, iar ambianta este cea de berarie germana. Decoratiunile si mobilierul au conferit restaurantului un aer aparte, occidental, dand o impresie atragatoare si civilizata.

Caru’ cu bere era plin ochi ziua si noaptea. Nu era amploaiat care sa lucreze in centrul Bucurestilor si sa nu treaca pe la restaurant, pentru a lua un mizilic si o bere. Impreuna cu Gambrinusul lui Caragiale din apropierea Teatrului National devenisera adevarate cenacluri literar-artistice. Cosbuc se intalnea la Caru’ cu bere cu multi scriitori tineri, pe care ii invita si carora le platea si consumatia. Venea si Caragiale, insotit de nelipsitul sau amic, actorul Iancu Brezeanu. La Caru’ cu bere poposea frecvent Mateiu Caragiale, pentru a-si intalni prietenii cu care schimba idei si bere. Ziaristul si omul de spirit Constantin Bacalbasa, un causeur de prima mana, dar si un gurmand recunoscut, pentru care micii si berea erau sarea si piperul vietii, era nelipsit de la berarie.

Asa descrie Petru V. Ignat in cartea sa “Bucurestii in vremi demult trecute” restaurantul Caru’ cu bere. De curand, avand o intalnire in zona Lipscani, am ajuns si eu la Caru’ cu bere chiar la ora pranzului. Caru’ cu bere este un restaurant destul de mare, dupa parerea mea (neavizata) are aproximativ 170-200 de locuri inauntru si 35-40 de locuri la terasa. Cu greu am reusit sa ocup o masa inauntru. Pe terasa, desi as fi vrut pentru ca era o zi de toamna superba cu o temperatura ideala de 23-25 grade si cu un cer senin si foarte albastru, nu as fi avut nicio sansa. Erau cateva grupuri de 3-4 persoane care asteptau in strada sa se elibereze o masa afara, asa ca m-am lasat pagubas si am intrat. In local 9o% din mese ocupate. Clentela era formata din cativa oameni trecuti de a doua tinerete, care probabil, nostalgici, sunt niste obisnuiti ai locului, de cativa straini (turisti) impresionati de frumusetea restaurantului, ce nu incetau sa fotografieze, iar majoritatea era formata din oameni tineri, cel mai probabil angajati ai firmelor ce isi desfasoara activitatea in zona. Intr-o zi de joi, la pranz, in restaurant se canta muzica live la clarinet. O atmosfera greu de descris in cuvinte. Veselie, voie buna, parfumul vremurilor interbelice in care actori erau oamenii prezentului. Un prezent zbuciumat, incert, defavorizat de o criza financiara, si cel mai rau, cutremurat de 40 de ani de comunism care au distrus o societate plina de farmec.

Placut impresionat, de tot ce reprezinta acest loc, istorie, traditie, arhitectura dar si de un serviciu ireprosabil si o mancare foarte buna, am revenit si sambata. Aceeasi atmosfera. La fel de plin. La intrare te intampina un receptioner ce te conduce la masa. Cand am ajuns vorbea la telefon cu un client care dorea o rezervare pentru seara, receptionerul se scuza spunandu-i ca numai erau locuri disponibile.

La plecare, parca ii cautam cu privirea pe Cosbuc sau pe Caragiale…

Poate sunt eu mai usor impresionabil, dar o data ce ajungi intr-un astfel de loc, o data ce-i auzi povestea, o data ce vezi bucuria si senitatea ce-i cuprinde pe oameni in acel cadru, nu ai cum sa nu te indragostesti de Bucuresti. Poate intr-o zi se vor redeschide si Vulpea Rosie, Bene Bibendi, Gambrinus, Boema etc.

Poate intr-o zi vom traii iarasi in Micul Paris de alta data.

Pana atunci caut niste Zavaidoc sau Cristian Vasile pe youtube.

4. Cum sa nu iubesti Romania?

adidas

gratarul romanesc

Sunt sigur ca fiecare dintre noi a avut un coleg in liceu, care facea numai tampenii, numai farse de prost gust, care nu invata bine…dar care din cand in cand facea cate ceva “funny”, care ii facea pe toti sa rada, care avea momente in care, ori prin naivitate, ori prin carisma te facea sa uiti de toate tampeniile pe care le facuse pana atunci…pe care nu aveai cum sa nu-l iubesti… Cam asa vad eu Romania. O tara populata de cele mai ciudate specimene umane, dar si de cele mai inventive. Traind in aceasta tara inveti zilnic cate ceva, nu te plictisesti niciodata si mai mult, orice s-ar intampla rau, ai tot timpul o scuza…”Asta e, daca traiesc in tara asta de cacat!” 

Dar tara nu este de vina, nu are nici cea mai mica logica afirmatia de mai devreme, care sunt sigur ca toti o folositi cel putin o data pe luna   Vina o avem noi, pentru ca nu reusim sa integram in peisajul mioritic sistemul occidental, nu reusim sa transformam acest haos intr-un hibrid functional, in care sa ne pastram identitatea, sa ne pastram lenea, neseriozitatea, dar sa ni le pastram doar in masura in care sa ne dea un strop de farmec…SI ATAT. Aratati-mi in Germania sau in Austria sau oriunde in occident, o batrana care sa isi tricoteze emlema adidas pe pulover sau cineva care face gratar pe zabrelele cosului de la supermarket??? Astea-s niste detalii… la fel cum sunt si Brancusi, Eminescu, Enescu, manastirle din Moldova…etc. Hai sa gasim o formula de simbioza intre “sacru si profan”! Cred ca rezultatul ar fi impresionant!!! Nu cred insa ca se poate… trebuie sa existe vointa sociala si, cel mai important, vointa politica… sa existe un sistem de management si un plan de dezvoltare pe termen lung care sa tina cont de TOT. Poate-l importam!!! Hai sa-i punem pe specialistii europeni la treaba, sa ne gaseasca ei formula simbiozei!

Si totusi… “…n-ai cu cine…” sau “…daca s-a furat tot, acum ce sa mai faci…” sau “…poate maine…” sau “…eee, las’ ca se putea si mai rau…”

O sa lansez un anunt oficial cat de curand: “Caut putina initiativa, consecventa si chef! Ofer recompensa substantiala: O viata mai vesela si mai increzatoare!”

“HAI CA SE POATE”

5. Despre miracol si felul lui de a ni se arata.

Miracolul este magia despre care, noi ”citadelii”, credem ca face parte dintr-o poveste frumoasa, spusa la un foc de soba, o data, de mult. Teoria in care, vrand nevrand, ajungem sa credem este aceea a neinfaptuirii miracolului. Facem greseala sa asimilam exceptia cu miracolul sau sa atribuim miracolul Divinitatii. Intr-un sens mai larg cu totii suntem invatati ca miracolul nu este posibil omului, el vine de undeva de sus si nu poate fi realizat decat prin mijloace necontrolabile. 

Miracolul este acel lucru care se intampla si datorita lui viata noastra se schimba  in bine.

Am o prietena a carei mama, cu multi ani in urma,   a fost diagnosticata cu cancer in faza terminala. A decis sa nu faca tratamentul cu raze si citostatice si sa astepte finalul in mod natural. Dupa un an si cateva luni, starea ei nemodificandu-se in niciun fel, a refacut analizele. Analizele noi au aratat ca numai sufera de boala malefica, atat de prezenta in jurul nostru. A fost un miracol?

Am un prieten foarte bun, care intr-o discutie generala, mi-a spus o fraza. o propozitie simpla. M-a pus pe ganduri, si cateva zile mai tarziu, in baza celor spuse de prietenul meu, am luat o decizie importanta asupra vietii mele. In timp, s-a dovedit ca deicizia a fost buna, si chiar daca el nu a dorit, prin ceea ce mi-a spus, sa ma influenteze in vreun fel sau  sa ma sfatuiasca, contextul in care discutam nu avea legatura cu deciza respectiva, datorita lui viata mea s-a schimbat in bine. A fost un miracol?

Ne trezim dimineata si avem posibilitatea sa savarsim atat de multe miracole in fiecare zi. Multe din ele chiar le savarsim, inconstient. Coincidentele acestea le numim miracole sau miracolele le numim coincidente?

E un miracol ca traim si trebuie sa ne bucuram de el cat putem de mult. Cred ca iubind, fiind sinceri, fiind drepti si hotarati…cred ca traind…generam miracolul in fiecare zi.