Dupa ploaia de cu o seara inainte aerul se racorise, praful nu mai plutea in jurul nostru si dimineata avea sa ne aduca un strop de revigorare. Era una dintre acele veri secetoase si caniculare, al caror sfarsit aduce de cele mai multe ori o toamna cu productie buna de struguri si un an reusit pentru podgoriile din tara. Din ascunzisurile in care parca majoritatea ne pitisem, in acea dimineata am iesit cu mai multa energie, mai multa culoare, pe strada, pe trotuar, in copaci sau in gradini, peste tot era mai multa viata, mai mult sunet si mai multa lumina. Si paunii din Cismigiu erau mai tantosi si mai mandrii de penele lor, iar eu beam o cafea pe banca, admirand peisajul, atmosefera si incercand, macar pentru o clipa, asa cum ploaia alungase praful din oras, sa-mi alung si eu gandurile, temerile, bucuriile si grijile si sa respir.

Si a trecut prin fata mea o poveste de iubire, doi oameni de varsta bunicilor mei, un el si o ea, tinandu-se de mana si traversand aleile parcului zambind. In timp ce treceau mi-am dat seama ca ei doi reprezinta cea mai complexa poveste de iubire. La fel cum, probabil alte mii sau zeci de mii de astfel de cupluri din intreaga lume, au adus cu ei in aceasta plimbare atat de multe clipe de nefericire, ratari, insuccese, bucurii, extaz si toate trairile placute sau nu pe care le experimentam intr-o viata. Si ei le plimbau prin fata mea, impreuna, tinandu-se de mana, intr-o poveste de iubire.

Atunci am respirat, am alungat totul pentru o clipa si i-am privit. Sunt exeperiente in viata care dureaza o clipa, dar despre care poti povesti mai multe vieti. Am simtit atunci cum toata armonia diminetii de Duminica graviteaza in jurul celor doi, iar gandul mi s-a intors la intrebarea obsesiva din poezia lui Blaga:  „Nu stii, ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?”