Viata fiecaruia este o poveste.

Toti oamenii au cate o poveste, viata lor, intamplarile din aceasta viata, sentimentele, trairile, toate compun o poveste. Fiecare om este cate o poveste. Fiecare dintre noi are cate ceva special, cate un lucru nespus, cate un regret, cate o speranta sau cate o iubire neimplinita sau implinita prea devreme. Toti suntem speciali, unici, povestile noastre sunt diferite. Exista cateva povesti generale sau, mai degraba, motive generale. Este posibil ca majoritatea sa ne incadram in aceste linii generale, insa detaliile fiecaruia, nuantele fac povestile noastre diferite. Cand suntem mici ne imaginam viitorul, atunci punem bazele povestei noastre. Cand mai crestem, incepem sa traim povestea. Ma gandesc, oare cati dintre noi pastreaza inceputul, acel inceput construit cand eram mici, cand inca ne imaginam povestea noastra din perspectiva povestilor altora.

Viata este ca un tren. Este ca si cum, am sta in mijlocul unui camp traversat de o cale ferata si prin fata noastra ar trece un tren. Vagoanele sunt etapele vietii, iar in fiecare vagon sunt oamenii pe care-i intalnim in respectivele etape. Locomotiva este constanta, este principalul punct de sprijin, oamenii din locomotiva raman aceeasi, ei sunt familia si prietenii pe care-i pastram intreaga viata. In fiecare vagon, fiecare om are cate o poveste, cate un gand, cate ceva special ce-l face diferit de noi si de ceilalti calatori. V-ati imaginat vreodata, calatori in viata cator oameni veti fi? Dar cati vor fi calatori in viata noastra?

Cum spunem o poveste? Atunci cand relatam o poveste, avem tendinta de a trece peste amanunte ce ni se par nesemnificative si de a le accentua pe cele ce ni se par a fi importante. De cele mai multe ori povestile capata o nuanta personala, fara sa vrem, prin simpla relatare modificam povestea reala. O spunem din perspectiva noastra, cu subiectivism si cu interpretari personale. Asadar, fiecare om din acel tren, daca ar spune povestea celui ce privea, stand in mijlocul campului, trenul cum trece, o va face diferit de ceilalti. Astfel incat, povestea noastra va capata tot atatea forme sau tot atatea intelesuri cati oameni o vor spune. Si, pana la urma, de multe ori sau de cele mai multe ori, cel ce nu apuca sa o spuna este chiar acela ce priveste, stand intr-un camp traversat de o cale ferata.

Pentru ca este mai frumoasa povestea asa. Unii dintre participantii la calatorie, poate chiar cei din locomotiva, nu vor stii niciodata anumite lucruri. Nu le vom spune, poate sa nu-i suparam, poate sa nu-i influentam, poate ne gandim ca le facem bine. Este sau nu just asa? Cred ca uneori este mai bine sa tacem, sa ne retragem in locul nostru, acela din mijlocul campului.